M-am intors acum cateva zile din Franta, dupa 1 an si jumatate petrecut acolo, ca medic rezident in Neurologie si am “aterizat” in plin scandal legat de sistemul sanitar romanesc, numit unanim de presa “sistem sanitar corupt si ineficient”.
Inainte de perioada aceasta lucrata in Franta, 3 ani de zile i-am petrecut tot ca rezident in neurologie la SUUB, Bucuresti. Spun asta ca sa intelegeti ca am apartinut deja celor doua sisteme: „coruptul” sistem romanesc si „occidentalul” sistem francez.
Diferente? Ar fi multe. In primul rand, francezii sunt niste oameni rezonabili, calitate care concetatenilor nostri adesea le lipseste. Apoi, e respectul, sub toate ipostazele lui posibile.
As avea multe de spus, dar ma voi limita, in acest articol, la felul cum s-au petrecut doua intamplari (cazuri medicale similare), unul acum 3 ani in Romania, celalalt acum un an, in Franta.
Cele doua paciente (din Romania, respective Franta) aveau aceeasi patologie: o hemoragie cerebrala masiva, cu inundatie ventriculara, in fata careia chiar si neurochirurgii se declarasera neputinciosi. Varste asemanatoare : 60, respectiv 64 de ani ; amandoua aveau familii foarte atasate de ele, care isi doreau din suflet sa facem minuni (mai ales ca, in ambele cazuri, hemoragia sa instalase brusc).
Desi separate de doi ani ca timp si de mii de km distanta, voi incerca sa redau povestea in paralel:
Romania: anuntam familia ca e foarte grav prognosticul, ca sansele sunt aproape nule ca pacienta sa supravietuiasca. Ni se cere sa facem tot posibilul, sa o mentinem in terapie intensiva. Par sa nu accepte inevitabilul.
Franta: anuntam familiei acelasi lucru. Ne privesc intelegatori, cu lacrimi in ochi. Tot ce mi se cere este ca mama si sotia lor (pacienta) sa isi traiasca ultimele clipe (zile ?) fara suferinta (ingrijiri paliative).
Romania: starea pacientei se agraveaza. Respiratia devine tot mai grea, moartea se apropie. Familia se agita pe culoar, patrunde in salonul de Terapie Intensiva, ne ameninta, ne injura. Stop cardio-respirator. Resuscitam, in urletele familiei. Masaj cardiac. Parait de coaste care se rup sub puterea bratelor noastre care executa acest masaj (femeia era slabuta, ca masajul sa fie eficace, trebuie sa apesi). Activitatea cardiaca se reia. Familia jubileaza, sigura ca ne-am facut „datoria” fiindca ei ne-au amenintat. Noi suntem tristi, stim ca din punct de vedere cerebral, femeia e moarta chiar daca inima bate. Stim ca masajul nostru, desi eficient, e inutil (nu are nicio sansa pe termen lung) si ca i-am provocat o suferinta stupida, fara sens.
Franta: starea pacientei se agraveaza. E pe moarte. Familia plange incetisor pe culoar. Ii chemam in salon. Femeia ce pleaca dintre noi are o seninatate angelica pe figura. Pleaca fara suferinta, cu intreaga demnitate umana pastrata.
Romania: dupa doua ore de la resuscitare, alt stop cardio-respirator. Alte urlete, alta resuscitare, aceleasi scenarii. Pe fata femeii e o grimasa oribila, o suferinta fizica de nedescris. Chiar fara creier, corpul e inca sub flagelul durerii, ca broastele pe care le decapitam in facultate si apoi le intepam corpul fara cap cu un ac si se chirceau.
Franta: doua zile dupa moartea pacientei noastre, familia ne trimite bomboane de ciocolata si o scrisoare de multumire pe care o afisam la „tabloul de onoare” al sectiei, langa multe alte scrisori de acest fel.
Romania: dimineata, la interval de 3 ore, stop cardiac, de data asta iresuscitabil in pofida insistentelor noastre si a urletelor familiei.
Pacienta moare, cu spume rozacee la gura, cu trupul contorsionat de spasme.
Familia e sigura ca nu am facut tot ce puteam, ne ameninta cu bataia, e nevoie de interventia pazei spitalului…
Peste doua zile, suntem anuntati ca avem o reclamatie legata de cazul respectiv…
A consemnat,
E.C.
Loading ...